Manual de afaceri

Un om de afaceri american statea langa chei, intr - un mic sat mexican de coasta, cand un pescar isi trage barca la mal. In barca erau cativa pesti frumosi. Americanul il felicita pentru pestele prins si il intreaba cat timp i - a luat sa - l pescuiasca.
- Foarte putin, a raspuns mexicanul.
- De ce nu stai mai mult pe mare sa prinzi mai mult peste ? a intrebat atunci americanul.
- Mi - ajunge sa - mi intretin familia, i - a raspuns pescarul.
- Si ce faci in restul timpului ? a vrut sa stie omul de afaceri.
- Dorm pana tarziu, pescuiesc putin, ma joc cu copiii, imi fac siesta impreuna cu nevasta - mea, in fiecare seara ma plimb prin sat, beau un pahar de vin si cant la chitara cu prietenii. Domnule, am o viata plina si sunt foarte ocupat, a incheiat pescarul.
- Uite, il ia peste picior americanul. Am studiat Economia la Harvard si te pot ajuta. Ar trebui sa pescuiesti mai mult si cu banii pe care - i castigi in plus sa-ti cumperi o ba rca mai mare. Cu ceea ce castigi de pe urma barcii mai mari iti poti cumpara cateva barci si mai tarziu chiar o flota de pescuit. In loc sa vinzi pestele prin intermediari, il poti vinde direct la o fabrica, iar mai tarziu iti poti cumpara propria fabrica de prelucrare a pestelui. Ai putea astfel controla produsul, procesarea si distributia. Va trebui sa pleci din sat, sa te muti in Mexico City, apoi la Los Angeles si, mai tarziu, la New York, de unde iti vei conduce afacerea tot mai infloritoare.
- Si cat va dura sa fac toate astea , senor ? intreaba pescarul.
- Vreo 15 - 20 ani, raspunde americanul.
- Si apoi ?
- Apoi vine partea cea mai buna, rase americanul. Iti vinzi afacerea si devii foarte bogat ? ai lua cateva milioane.
- Milioane, senor ? se mira pescarul. Si dupa asta ?
- Dupa asta te retragi din afaceri, te muti intr - un satuc de pescari pe malul oceanului si te scoli tarziu, pescuiesti putin, te joci cu copiii, iti faci siesta impreuna cu sotia, te plimbi seara prin sat, bei un pahar de vin cu prietenii, cantati la chitara...

Peace in Zimbabwe...

Un personaj interesant in centrul Capitalei...

In fata Teatrului National un om de culoare, imbracat intr-un "cearsaf" verde ,impartea fluturase si aduna semnaturi spunand: " We want peace in Zimbabwe".

Mi-am adus aminte de o stire pe care am scris-o de curand despre Zimbabwe. Cifrele economice de aici sunt parca de domeniul absurdului... 80% din populatia tarii este somera.

In timp ce stateam pe una din bancile din fata teatrului, priveam cu interes la omul care oprea cei cativa tineri din zona rugandu-i sa semneze pentru "peace in Zimbabwe"...

Din tonul rugator al vocii si din modul in care iti explica faptul ca "We don't want war in Zimbabwe", aveai senzatia ca de semnatura ta atarna decizia inceperii unui razboi in Africa.

Dimineatza am dat un pic drumul la tv. Pe National Geographic era un documentar despre... insulele din Africa si despre comorile arheologice pe cae le-ar putea ascunde.

Era un negru care vorbea intr-o engleza ca negrul de ieri de la universitate.
Au negrii un accent specific al limbii engleze foarte interesant.

Mi-am adus aminte de Catalin care e plecat in Rwanda si care mai are 2 luni de stat acolo. Are la avatar poze facute de el cu maimute. Acolo sunt maimutele cum sunt la noi cainii.

Am inceput sa fiu ma interesat de zona aia si pulseaza in mine din ce in mai mult dorinta ca intr-o zi sa calc pe acele pamanturi...

cu un pas inainte

Ma trezesc dimineatza - ma uit la ceas: 10.30. mmmm! Ce mult am dormit, imi zic.
Deschid calculatorul, intru pe messenger. Ma vede George (care e plecat in Elvetia) si ma intreaba.

Valis cat e ceasul la voi? Eu: 10.40.

G: aoleo
G: sigur?
eu: da
eu: s-a dat cu o ora inainte
G: da, deci esti sigur?
eu: absolut
George trebuia sa ajunga undeva la ora 10. In momentul in care i-am spus cum e treaba cu ora, a intrat in panica pentru ca in conditiile astea era intr-o mare intarizere. A iesit repede de pe mess si a plecat.
Ma duc in bucatarie, ma uit la ceas, arata 9.45. Imi zic: nu am dat ora inainte, desi tin minte ca am facut-o.
Dau telefon la robot: 9.45. Ma enervez!! Imi spun ca nici robotul nu si-a dat ceasul cu o ora inainte. In cealalta camera toate ceasurile aratau acceasi necrutatoare ora: 9.50.
O intreb pe Georgiana! Apoi pe Oana! Ambele imi spun la fel.
Era clar. Eram in eroare. Unde am gresit?
Brusc imi aduc aminte: la ora 21.50 cand mi-am dat ceasul inainte trebuia sa-l fac sa arate 22.50.Pe cand eu in loc de tasta 2 am apasat tasta imediat de langa 2, adica 3. Am vazut eu ca e 23.50 dar nu am mai tinut minte cat fusese intial. Am crezut ca initial fusese 22.50.
O singura tasta apasata gresit m-a tinut in nebunia erorii si a confuziei aproape o ora. Eram cu o ora inainte fata de restul romanilor care isi dadusera ceasul deja cu o ora inainte. Fiind mai cu mot, eu l-am dat, printr-o simpla apasare de tasta, cu 2 ore inainte.
Nu intodeauna sa fii cu un pas inaintea celorlalti e o chestie buna!
Ce ma ingrozeste cel mai tare e ca aceasta apasare gresita de tasta, aceasta infima greseala care a durat o fractiune de secunda, a avut ecou undeva in indepartata Elvetie, unde pe o sosea George se grabeste sa ajunga acolo unde nu intarziase...

Catalin... file din poveste

Saptamana asta am avut surpriza sa vorbesc din nou cu Catalin.

Catalin este unul dintre cei mai buni colegi ai mei de generala. Era cel mai inalt din clasa iar eu cel mai mic. Ne-am inteles intotdeauna de minune. Stiam ca nu-i place cartea si de cand am terminat generala nu am mai auzit nimic de el.

Acum doua luni de zile m-am intalnit cu el si mi-a spus ca abia s-a intors din Israel, unde a stat un an jumate lucrand undeva pe aeroportul din Tel Aviv.
S-a facut sudor. A facut o scoala profesionala pe undeva si apoi a inceput sa lucreze. Mama lui era divortata iar el trebuia sa inceapa repede sa produca ceva.

La 20 de ani, Calalin avea deja mai mult de 2 ani de munca. S-a angajat la o firma care ulterior a inceput sa castige contracte importante.

Mi-a spus cu mandrie ca panoul luminos de pe cladirea Generali e facut de el aproape
in intregime. Acuma cand trec pe langa cladirea Generali de la Victoriei si vad panoul cu sigla firmei, imi aduc aminte de el si de cat de mandru era ca e facut de mana lui.

Timpul petrecut in Tel Aviv a fost o adevarata experienta. A venit de acolo cu o gramada de amintiri. Si-a cumparat costum de rabin, a petrecut Pastele acolo, a vorbit cu o gramada de arabi si evrei, fiecare cu povestile lor, fiecare veniti cine stie de pe unde.
Catalin isi aduce aminte cu drag de Israel.

Daca te uiti la el, cu cercelul ala in ureche si inalt cum e, te sperii de el. Dar omul e ok. Se bucura cand ma vede si eu ma bucur cand il vad. Desi ne vedem rar. Face o gramada de dezacorduri cand vorbeste, dar e o adevarata placere sa-l ascult cum imi povesteste.

Cand ne-am intalnit in iarna mi-a cerut numarul de telefon. Intr-o noapte m-a sunat si mi-a spus ca l-a parasit "nevasta" cu care a stat un an de zile. "Profesore, ce fac? Nu pot sa mai ma opresc din baut din cauza ei!" I-am zis sa se culce mai intai ca o sa fie ok.

Nu ma pricep sa consolez.
Cum spuneam, saptamana asta am vorbit cu el pe messenger. Am facut rost de ID ul lui.

L-am intrebat unde e. Mi-a zis ca e foarte departe. Am crezut ca a plecat inapoi in Israel, pentru ca stiu ca-si dorea sa se intoarca acolo. Dar nu...Catalin nu e in Israel.

Catalin e in Rwanda. Nu mi-a venit sa cred. Dar intr-adevar Catalin a ajuns in inima Africii.

Dupa ce m-am intalnit cu el areusit sa plece in Spania cu un contract de munca de scurta durata. Acolo, firma la care era angajat a obtinut un contract cu Heineken care face o fabrica de bere in Rwanda. Si l-au luat si pe el sa sudeze.

Imi spunea ca e o saracie cum n-a mai vazut niciodata undeva si ca primul lucru cu care a trebuit sa se obisnuiasca a fost ideea ca la cativa km de locul unde sta el, incepe jungla africana.

Toata saptamana m-am gandit la omul asta care are 24 de ani, nu are bacul dat, dar are deja o experienta de viata uriasa.

Randuri...

Cand eram in liceu, in timpul lungilor ore de chimie sau de economie, rupeam o foie de hartie de la sfarsitul caietului si ma apucam sa scriu despre tot ce-mi trecea prin cap.

Incepeam cu un scris mare ca apoi pe masura ce foia se termina, scrisul sa se faca tot mai mic.

Mi-era frica sa nu se termine randurile...

sa nu se termine randurile iar eu sa nu apuc sa termin ce am de scris.

Intotdeauana foile pline de ganduri scrise pe randuri ajungeau in grija femeii de servici care venea la sfarsitul orelor sa arunce cosurile de gunoi.

Mi-e teama ca va veni o zi in care nu voi mai putea sa scriu.

Mi-e teama ca se vor termina randurile.

De mortibus nihil bene

Despre moartea Patriarhului s-a scris mult in presa.

Despre moartea lui Pittis mai putin.

Zilele astea a murit Al. Condeescu. S-a scris foarte putin.

In fiecare zi mor oameni despre care ale caror morti nu se scrie nimic.

Sunt oameni care mor cine stie cum de nu stie nimeni de ei.

De ce? De ce despre unii atat de mult, de ce despre unii mai putini si de ce despre unii deloc?

Da, o sa spuneti, iar a venit asta cu naivitatile lui si o sa ma intrebati, ba da' tu pa ce lume traiesti?

Da, stiu ca nu ai cum sa tratezi mortile oamenilor la fel.

Stiu ca functiile fac diferentza chiar si dupa ce murim.

Ai fost cineva important in viatza, a auzit lumea de tine cand erai viu, va auzi in mod sigur si cand vei muri.

N-a auzit lumea de tine cand erai viu, slabe sanse sa auda cand ai murit.

In mod sigur nu asta e important: cat se scrie in presa la moartea unui om.

Dar totusi cateodata simti ca despre moartea unui om ar trebui sa stie mai multa lume.

Este in Marti cu Morrie scena in care Morrie pleaca de la spital, unde tocmai aflase ca are maladia care-i va aduce moartea...

"A stat cu Morrie şi Charlotte aproape două ore, răspunzându-le răbdător la întrebări. La plecare, doctorul le-a dat câteva informaţii de­spre ALS, câteva broşuri, ca şi cum aveau să-şi deschidă un cont în bancă. Afară soarele stră­lucea şi oamenii îşi vedeau de treburile lor. O femeie alerga să bage nişte bani într-un automat de parcare. Alta căra nişte alimente. Charlotte se gândea la o mie de lucruri: Cât timp mai avem f Cum o să ne descurcăm ? Cum o să plă­tim facturile?

In acest timp, bătrânul meu profesor era ui­mit de normalitatea zilei din jurul lui. N-ar tre­bui oare ca lumea să se oprească f Oare chiar nu ştiu ce se întâmplă cu mine ?

Dar lumea nu s-a oprit, nici măcar nu i-a păsat şi, în momentul în care a deschis încet portiera maşinii, Morrie a simţit că alunecă într-un hău. "

Sunt unii oameni importanti si altii mai putini importanti?

Cu sigurantza nu! ( Pentru o mai buna elucidare cititi Intermitentele mortii de Saramago)

Scurt-metraje

Nu, nu am avut niciodata pretentia ca sunt un cinefil si cu atat mai putin un expert in exegeza filmelor. Sunt cateva filme "fondatoare" pentru mine, desi nu m-am fondat ca om nici pe filme nici pe carti.

Am incercat sa inteleg intotdeauna, scenele care se deruleaza in fatza mea, sa le inteleg mesajul si sa ma regasesc in ele.

Astazi am vazut "copy shop". Abia azi desi il am de alaltaieri in calculator.

Mi-a placut dar totul imi este neclar. Singurul lucru pe care incerc sa cred ca a vrut sa-l redea, este ca la un moment dat oamenii nu mai sunt unici ci toti la fel. Acelasi set de trasaturi se gaseste la toti oamenii, fara exceptie, intocmai ca la hartiile pe care le scoti dintr-un copiator, copii ale aceluiasi original.

Acesta sa fie oare mesajul?

Si cum ziceam... imi dau seama ca incep sa inteleg tot mai putine lucruri.

De ce oare?

Pentru ca realitatile devin ele insele din ce in ce mai neclare sau eu devin din ce in ce mai confuz?

Cum mi-a spus un intelept al vremii,

pun prea multe intrebari pentru un om care nu stie...